Știu, pare absurd titlul! Nici eu nu înțeleg prea bine cum s-a întâmplat ...
Cu câteva zile în urmă mi-am dat seama că am început să văd, să merg, să aud, să înțeleg și chiar ... să vorbesc. Și toate astea se întâmplau de abia după un sfert de secol! Speranța și încrederea s-au aliat „împotriva” mea pentru a-mi dezvălui o taină ... Nu am avut nevoie de vreo cheie sau recitarea vreunei incantații!
25 de ani ținut captiv fără voie într-un loc unde doar făurarii se simt în largul lor ... Nu mai puteam suporta acel sunet specific ciocnirii a două obiecte din metal, scânteile ajungând să-și găsească sălaș pe piele, dar mai ales în sufletul meu, lăsând semne adânci. După care ... mă scăldam în ape.
„Prietenii” mei fierari, care mai de care mai iscusiți și mai viguroși, îmi făceau un BINE!
MĂ CĂLEAU !!!
Într-o zi, cel care era cel mai fioros dar și cel mai priceput, mi-a spus că a obosit ... sau ceva de genul. Nu-l mai puteam auzi cum se întâmpla odată! Avea vocea ca un tunet, dar nu-i mai puteam percepe vorbele! Nu le mai puteam înțelege sensul ... chiar dacă, uneori, mai exista și o fărâmă de bunătate rătăcită printre ele ...
Se apropria noaptea. O noapte în care speram să nu mai aud acel sunet!
Încerc să-mi amintesc un cuvânt ... ăăă ... cum îi spunea ... a! LINIȘTE !!!
Realizez că cea mai mare dorință a mea de până atunci era LINIȘTEA!
Timpanele mele erau epuizate ... prea slăbite pentru a face față încă unei nopți asemănătoare celorlalte.
Îl fixez cu privirea în timp ce se apropria de masa pe care eram ținut asemeni unui prizonier, după care inghit în sec ... Realizez că nu mai aveam nici salivă. Tot ce puteam face era să nu clipesc. Știam ce o să se întâmple! Urma să leșin ...
O senzație stranie îmi „mângâia” trupul învinețit și cicatrizat. Visam că nu mai sunt țintuit pe acea masă rece și aveam impresia că stăteam întins pe iarbă. Încercam să mă concentrez în așa fel încât să nu-mi mai deschid ochii niciodată!
Dar auzeam o voce care îmi spunea că sunt laș dacă nu fac lucrul acela! Cuvântul „laș” știam că nu mă putea caracteriza vreodată!
Am început să deschid ochii savurând ultimile clipe ale acelor momente incredibile și mi-am dat seama că era întuneric ... noapte ...
Un întuneric scăldat într-o adiere de vânt ... Începeam să deslușesc ce se întâmpla! În acel întuneric ceva nu era la locul lui! Se întâmpla ceva extrem de ciudat!
SOARELE începuse să răsară timid, dar cu pași siguri, în acea beznă specifică iadului !!!
